RSS Feed

Intradialog (I)

Posted on

– Când a plecat, am simţit un soi de eliberare lăuntrică greu de explicat. Era ca şi cum toate chingile s-ar fi desfăcut, sângele ar fi reînceput să-mi circule normal în vene, viaţa ar fi pulsat firesc în trupu-mi sleit deja de puteri, iar nodul acela sârmos din gât, care făcea ca fiecare secundă de respiraţie să mi se pară o luptă sisifică monstruoasă, s-ar fi diluat şi, în cele din urmă, s-ar fi evaporat complet dintre amigdale. Am simţit libertatea în cea mai pură formă!

– Uşa carcerei tale interioare… eşti sigură că a fost închisă de om în sine? Eşti absolut convinsă că fiinţa asta a fost cea care te-a împins înăuntru, spre recluziune şi, forţându-te să îţi înfrunţi demonii-n întuneric, te-a adus în pragul demenţei patologice?

– Ştii… când am văzut-o prima oară, am început să tremur. Pur şi simplu. Fără să fi apucat a-mi spune ceva, fără să mă fi privit încă. M-am înfiorat. Mi-era teamă. Nu teamă, spaimă. Eram terifiată. Am salutat-o respectuos, am schimbat câteva vorbe lipsite de substanţă – plezanterii de minut – şi m-am eschivat subtil, motivând că mai am câteva chestii de terminat. Am intrat în duş şi, pe măsură de jetul de apă devenea mai fierbinte, înteţindu-şi presiunea, am simţit cum mă podideşte un torent de lacrimi. Am plâns amarnic. Întotdeauna mă întrebam ce vrea să însemne expresia asta: „a plânge amarnic”. O citeam peste tot, mă loveam de ea la tot pasul – în romane de metrou, în conversaţii zgomotoase, în ştirile de la ora cinci. Începusem s-o dispreţuiesc aşa cum dispreţuieşti o faţă necunoscută pe care o vezi pe stradă deseori, dar pe care nu ştii niciodată de unde s-o iei. În dimineaţa aceea, în duş, am ştiut ce înseamnă. Pentru prima oară plângeam nu de propria milă, nu pentru a mă consola şi nici pentru a mă elibera temporar. Plângeam pentru că mă durea totul în mine. Şi m-ar fi durut poate mai tare dacă n-aş fi făcut-o. Umerii mi-erau căzuţi şi grei, ca şi cum cineva ar fi implantat plumb în oasele lor, capul se legăna anevoie deasupra unui gât fără viaţă, corpul mă durea şi el în toată pasivitatea şi lentoarea lui. Degetele, singurele, se panicaseră complet. Tremurau atât de violent încât pur şi simplu îmi era imposibil să le mai controlez. Înnebuniseră. Presupun că spaima din mine se răspândise, în acel punct,  în fiecare vertebră. Şi fiecare parte din mine reacţionase diferit. Habar n-am. Îmi simţeam pupilele puternic dilatate, deşi n-aveam nicio certitudine că sunt. Pielea mă strângea din toate colţurile, ca şi cum ar fi intrat literalmente la apă şi, din senin, nu m-ar mai fi încăput. Pieptul se înălţa sacadat, speriat şi el de reacţia violentă a întregului meu organism. Ce dracului mi se întâmplă? m-am întrebat iritată. Ba nu! Furioasă. Era posibil ca nişte simple sechele din trecut, amintiri neplăcute îngropate cu mulţi ani în urmă în abisurile neexplorabile din mine, nişte momente urâte şi triste, zic, să fi revenit dintr-o dată în sufletul meu ponosit şi cârpit în o mie de locuri? Şi dacă da, dacă într-adevăr au dat toate buzna ca nebunele, flămânde şi însetate, gata să muşte din ce apucă, era oare normal să mă simt atât de neputincioasă în faţa lor? Să fiu atât de vulnerabilă, atât de lipsită de puteri, atât de dezgolită şi slabă în faţa lor? Oare tot apocalipticul trecutului meu, ferecat cu multă atenţie în propria-mi cutie a Pandorei, era atât de vorace şi nemilos încât era capabil să muşte din mine bucată cu bucată până când m-aş fi sfârşit, eventual, de tot? M-a îngrozit perspectiva. Trebuia să-mi revin, să reiau controlul. Înnebuneam cu bună ştiinţă. O vedeam atât de desluşit, atât de limpede, încât sunt gata să pun şi-acum un rămăşag cu tine că am asistat la un film pe peliculă. Filmul meu. Thriller-ul meu. Cine spune că nebunia vine pe nesimţite şi te învăluie uşor, mişeleşte, fără să îţi dai seama de prezenţa ei fie doar şi pentru o secundă, nu a înnebunit niciodată cu adevărat şi nici măcar nu a fost pe punctul de a o face. E cu atât mai terifiant adevărul. Să ştii că înnebuneşti, să fii conştient de tot ce ţi se întâmplă şi pur şi simplu să simţi că neputinţa te-a paralizat complet în faţa inevitabilei demenţe.

Anunțuri

Un rahat

Posted on

E destul de greu să vrei să scrii despre chestii pozitive, gândind că rahaturile alea de lamentări personale chiar nu vor servi nimănui nimic bun, şi să n-o poţi faci doar pentru că încă nu te găseşti în locul potrivit. Nu te-ai suprapus încă realmente cu echilibrul lăuntric, nu ai încă o stare de spirit zen(ică?) şi încă te confrunţi cu un întreg bagaj emoţional/psihologic/afectiv/dracu’-mai-ştie-cum semnificativ. Că tu ştii, în sinea aia a ta supraaglomerată de gunoaie lichefiate, că într-o zi clişeicul „o să fie bine” o să se adeverească, dar parcă nu-ţi prea dă inima ghes să scrii despre el când încă nu-l simţi realmente.

 

S-au întâmplat multe în anii ăştia. De fapt, mănânc căcat, fizic vorbind nu s-au întâmplat prea multe. Multe-n capul meu. Aia da. Vorba lu’ Kurt Vonnegut (deştept gagiu’): viaţa asta e mult mai plictisitoare decât cea prezentată-n basme, poveşti, filme, cărţi şi alte universuri paralele în care n-am apucat încă să trăim. Da’ pentru că se-ntâmplă atât de puţine chestii şi pentru că mintea noastră e umplută sistematic cu idei conform cărora dramatismul e pre-tu-tin-deni, ajungem să amplificăm până la marasm orice chiţibuş emoţional. Supradramatizăm (dac-o exista termenul ăsta pe undeva) toate căcaturile din propria existenţă.

Aşadar, revin. Multe s-au întâmplat şi multe altele nu s-au întâmplat în anii ăştia. Să dau în apoplexie dacă ştiu unde vreau s-ajung cu fraza asta! Chiar habar n-am. Da’ mă sâcâie şi trebuie s-o tastez. Acum mi-a venit în minte altă vorbă de duh a nu-ştiu-cui. Zice, cică: problema nu e că avem aşa puţin timp la dispoziţie să trăim, problema e că ne ia atât de mult timp să începem să trăim. Sau cam aşa ceva. Formulată mai frumos, mai coerent, mai succint, mai. În sfârşit.

Ziceam că… a! Da.

M-am schimbat. Urât e că eu nu mă schimb în sensul de „180-de-grade” al expresiei. La mine e pe sistem cumulativ. Sigur, asta-nseamnă progres, grăi-veţi voi, micii mei zurbagii internauţi. Bă, păi că cam nu. Şi să-ţi spui şi de ce. Când tendinţa dumitale e să  (a)cumulezi chestii, nu numai cele mişto se amplifică/dezvoltă/extind. Ci şi ălealalte. Ălea naşpa, de care e câh să vorbim, care fac buba la fetiţe şi băieţei. Carevasăzică, demonii din mine celebrează la greu acuma. Băutură, muzică, mâncare, chefuială maximă, party d-ăla şui, cu urcat pe mese artere şi vase sangvine, spart pereţi cartilagii şi ţesuturi musculare, dănţuit pe boxe plămâni zgomotoşi, tot tacâmul. Şi degeaba-i înjuri tu de mamă, c-au doar un tată încornorat. Şi degeaba-i trimiţi la dracu’ pe toţi, că de-acolo vin şi, inevitabil, acolo se-ntorc. Şi degeaba le baţi cu ţeava-n calorifer capul pieptului, că ale dracului (see what I just did?) progenituri vor petrece mai abitir, doar ca să-ţi frece ţie ridichea frenetic. Şi tot degeaba-ncerci s-ajungi la o învoială cu aste creaturi. Deîndată ce-o să te-ntorci cu spatele, o să te reguleze anal în cel mai sadic şi de neconceput mod posibil, doar aşa, de fun, să vezi şi tu ce-i viaţa, dramatizanto.

 

Adevărul e că bravez. Niciodată n-am fost la fel de tristă precum îmi sunt cuvintele. Chiar dacă subconştientul meu m-ar da în judecată pentru afirmaţia de mai devreme.

„Cum, mă, proasto, să spui asta? Da’ nu-ţi furnizez destule indicii? Nu-ţi dau ‘nşpe mii de coşmaruri pe noapte cu care să te delectezi continuu? Nu-ţi distribui în mod sistematic flashback-uri memorabile din trecut, menite să-ţi aducă aminte de momentele marcante ale existenţei tale serbede? Nu te aduc eu într-o stare de tristeţe inexplicabilă şi nu te las eu, cu aerul meu binevoitor, să te scufunzi lent şi sigur în ea? Ai?”

Da’ să lăsăm asta. Şi ailaltă! Ia hai să le lăsăm dracului pe toate! Ia gata! Puneţi-le jos, daţi scaunele la o parte, luaţi câte o rangă şi hai să distrugem locul ăsta din temelie! Tot-tot-tot. Sau era „să ardem locul ăsta din temelie”? Eh.

 

Bun, acum c-am terminat cu lamentările, să trecem la alea positive pe care încă nu le simţim (sau, mai degrabă, pe care nu suntem încă mental pregătiţi să le simţim).

 

Ba nu, hai s-o lăsăm pe mâine. Sau pe luna viitoare. E 3 dimineaţa, mi-e greu să fac pe Mahatma Ghandi la ora asta.

 

Flori, fete, filme sau băieţi

Posted on

Aseară am râs atât de mult, încât am crezut că o să leşin pe drumul spre casă din cauza deshidratării. Am fost la Teatrul de Comedie, la „Flori, fete, filme sau băieţi”, în regia lui Radu Popescu.

Read the rest of this entry

Rinocerii

Posted on

Zilele trecute am fost la Teatrul de Comedie ca să văd „Rinocerii” lui Eugen Ionescu. Mă aşteptam la trei lucruri:

1. Să fie teatru absurd

2. Aşadar, să nu înţeleg tot

3. Dar să râd

Read the rest of this entry

Lear

Posted on

Am fost cândva, demult (ador clişeul ăsta, mereu îmi dă senzaţia că am îmbătrânit şi c-am ajuns la un soi de înţelepciune ascetică), la un spectacol de teatru ciudat. Ciudat de frumos, frumos de ciudat. Se afla într-o Bulandră întunecoasă, cu o scenă joasă, nişte scaune fără spătar şi oameni de-o parte şi de alta a ei. O atmosferă prietenoasă, cu umeri lipiţi unul de altul, cu mâini accidental atinse şi cu priviri însoţite de  zâmbet (unul complice, precum cel pe care ţi-l aruncă, din colţul opus al camerei, prietenul cel mai bun, ca şi cum aţi avea un cod prestabilit care vă ajută să comunicaţi fără prea multe cuvinte). Şi când te afli într-un asemenea loc nu îţi rămân multe de făcut. Încuviinţezi uşor din cap când cineva îţi surâde de pe rândul trei şi aştepţi să înceapă spectacolul.

Read the rest of this entry

Call girl – memoriile unei dame de companie

Posted on

Am citit de curând  „Call-girl, memoriile unei dame de companie” de Jeannette Angell. O aveam rătăcită prin bibliotecă, undeva pe-al doilea raft de sus, între „Vertij” şi „Sânge şi purpură”. Ţin minte perfect ziua în care mi-am cumpărat toate cele trei cărţi: mă întorceam de la liceu şi undeva, la câţiva metri de staţia de autobuz, se afla o taraba cu ziare şi cărţi. Am aruncat o privire din pură curiozitate, în timp ce vânzătoarea mă informa că „volumele din stânga sunt la cinci lei”.  Mi-am zis în barbă „curat chilipir!”, chiar dacă micile cărţulii aveau coperţile uşor jilave de la ploaia măruntă de afară. Le-am luat şi aia a fost.

Ce mi-a atras atenţia încă de la începutul cărţii  ăsteia a fost sinceritatea implacabilă a autoarei, modul natural în care povesteşte fiecare întâmplare, tonul firesc adoptat atunci când vorbeşte despre lumea damelor de companie şi despre tot ce presupune aceasta. Te introduce, aşadar, încă din incipit, într-o atmosferă care ajunge să ţi se pară ciudat de familiară, chiar dacă eşti conştient de faptul că n-ai mai avut de-a face cu ea.

Read the rest of this entry