- Când a plecat, am simţit un soi de eliberare lăuntrică greu de explicat. Era ca şi cum toate chingile s-ar fi desfăcut, sângele ar fi reînceput să-mi circule normal în vene, viaţa ar fi pulsat firesc în trupu-mi sleit deja de puteri, iar nodul acela sârmos din gât, care făcea ca fiecare secundă de respiraţie să mi se pară o luptă sisifică monstruoasă, s-ar fi diluat şi, în cele din urmă, s-ar fi evaporat complet dintre amigdale. Am simţit libertatea în cea mai pură formă!
- Uşa carcerei tale interioare… eşti sigură că a fost închisă de om în sine? Eşti absolut convinsă că fiinţa asta a fost cea care te-a împins înăuntru, spre recluziune şi, forţându-te să îţi înfrunţi demonii-n întuneric, te-a adus în pragul demenţei patologice?
- Ştii… când am văzut-o prima oară, am început să tremur. Pur şi simplu. Fără să fi apucat a-mi spune ceva, fără să mă fi privit încă. M-am înfiorat. Mi-era teamă. Nu teamă, spaimă. Eram terifiată. Am salutat-o respectuos, am schimbat câteva vorbe lipsite de substanţă – plezanterii de minut – şi m-am eschivat subtil, motivând că mai am câteva chestii de terminat. Am intrat în duş şi, pe măsură de jetul de apă devenea mai fierbinte, înteţindu-şi presiunea, am simţit cum mă podideşte un torent de lacrimi. Am plâns amarnic. Întotdeauna mă întrebam ce vrea să însemne expresia asta: “a plânge amarnic”. O citeam peste tot, mă loveam de ea la tot pasul – în romane de metrou, în conversaţii zgomotoase, în ştirile de la ora cinci. Începusem s-o dispreţuiesc aşa cum dispreţuieşti o faţă necunoscută pe care o vezi pe stradă deseori, dar pe care nu ştii niciodată de unde s-o iei. În dimineaţa aceea, în duş, am ştiut ce înseamnă. Pentru prima oară plângeam nu de propria milă, nu pentru a mă consola şi nici pentru a mă elibera temporar. Plângeam pentru că mă durea totul în mine. Şi m-ar fi durut poate mai tare dacă n-aş fi făcut-o. Umerii mi-erau căzuţi şi grei, ca şi cum cineva ar fi implantat plumb în oasele lor, capul se legăna anevoie deasupra unui gât fără viaţă, corpul mă durea şi el în toată pasivitatea şi lentoarea lui. Degetele, singurele, se panicaseră complet. Tremurau atât de violent încât pur şi simplu îmi era imposibil să le mai controlez. Înnebuniseră. Presupun că spaima din mine se răspândise, în acel punct, în fiecare vertebră. Şi fiecare parte din mine reacţionase diferit. Habar n-am. Îmi simţeam pupilele puternic dilatate, deşi n-aveam nicio certitudine că sunt. Pielea mă strângea din toate colţurile, ca şi cum ar fi intrat literalmente la apă şi, din senin, nu m-ar mai fi încăput. Pieptul se înălţa sacadat, speriat şi el de reacţia violentă a întregului meu organism. Ce dracului mi se întâmplă? m-am întrebat iritată. Ba nu! Furioasă. Era posibil ca nişte simple sechele din trecut, amintiri neplăcute îngropate cu mulţi ani în urmă în abisurile neexplorabile din mine, nişte momente urâte şi triste, zic, să fi revenit dintr-o dată în sufletul meu ponosit şi cârpit în o mie de locuri? Şi dacă da, dacă într-adevăr au dat toate buzna ca nebunele, flămânde şi însetate, gata să muşte din ce apucă, era oare normal să mă simt atât de neputincioasă în faţa lor? Să fiu atât de vulnerabilă, atât de lipsită de puteri, atât de dezgolită şi slabă în faţa lor? Oare tot apocalipticul trecutului meu, ferecat cu multă atenţie în propria-mi cutie a Pandorei, era atât de vorace şi nemilos încât era capabil să muşte din mine bucată cu bucată până când m-aş fi sfârşit, eventual, de tot? M-a îngrozit perspectiva. Trebuia să-mi revin, să reiau controlul. Înnebuneam cu bună ştiinţă. O vedeam atât de desluşit, atât de limpede, încât sunt gata să pun şi-acum un rămăşag cu tine că am asistat la un film pe peliculă. Filmul meu. Thriller-ul meu. Cine spune că nebunia vine pe nesimţite şi te învăluie uşor, mişeleşte, fără să îţi dai seama de prezenţa ei fie doar şi pentru o secundă, nu a înnebunit niciodată cu adevărat şi nici măcar nu a fost pe punctul de a o face. E cu atât mai terifiant adevărul. Să ştii că înnebuneşti, să fii conştient de tot ce ţi se întâmplă şi pur şi simplu să simţi că neputinţa te-a paralizat complet în faţa inevitabilei demenţe.
